ÎNDEMN LA “TOLERANŢĂ ZERO”
Rezumat: Cuvântul “toleranţă” este un non-sens şi ne este impus de către statele occidentale, sub forma unei ideologii politice, prin care suntem terorizaţi să acceptăm convieţuirea cu cei străini de neamul nostru, de cultura noastră sau de sistemul nostru de valori.
Ce a fost şi ce-a ajuns “toleranţa”?
“Cât crezi că pot să mai tolerez aşa ceva? Răbdarea mea are o limită!” – era, cu puţin timp în urmă, forma firească de folosire a verbului “a tolera”.
Cât despre “toleranţă”, aceasta era un simplu termen tehnic, care indica o abatere de la o dimensiune teoretică şi care se dorea să fie, ca dealtfel orice abatere, cât mai mică.
Excepţia consta în “casele de toleranţă”, menţionate cu voce scăzută pentru că stârneau imaginaţia, dar şi confuzia asupra semnificaţiei acestui cuvânt.
Şi totuşi, în numai câţiva ani, “toleranţa” a ajuns să fie o “VALOARE a UE”, propovăduită pe toate canalele mediatice şi predată în şcoli, începând din ciclul primar!
Este legal să punem în discuţie politicile de toleranţă!
Cine, cum şi de ce a dat această nouă interpretare toleranţei, cei mai mulţi au omis să se întrebe, năuciţi fiind de bombardamentul cu îndemnuri la “toleranţă”.
Suplimentar, s-a creat şi o teamă iraţională, pentru că “toleranţa” ne-a invadat viaţa în complicitate cu “discriminarea” – un Bau-Bau modern, despre care ni se repetă întruna că trebuie să ne ferim ca de Dracu.
Iniţial, tandemul “toleranţă-discriminare” părea a fi numai o glumă, până când UE ne-a băgat pe gât o lege, nr. 137/2001, şi ne-a impus crearea unei Inchiziţii, denumită Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, care să îi pedepsească expeditiv şi exemplar pe cei care se îndoiesc de această nouă dogmă. Te pui cu Legea?
Citind-o însă, observăm că aceasta se referă exclusiv la discriminare, care este definită ca fiind un tratament diferenţiat, pe când toleranţa a fost lăsată deocamdată în pace. De ce oare?
Important este că “toleranţa” nu este legiferată şi, cum este legal tot ce nu este interzis, ESTE LEGAL să punem în discuţie “valoarea” noii toleranţe UE.
Ce este “toleranţa” în realitate?
Răspunsul îl dă explicarea acţiunii de tolerare: permiterea desfăşurării unei acţiuni care îţi este defavorabilă, cu toate că eşti îndreptăţit să o opreşti şi ai şi posibilitatea să o faci.
Dar totuşi nu o opreşti, iar motivele ar fi: mila instinctivă, faptul că nu te-ai gândit că ai putea să o faci, lipsa de iniţiativă sau doar îţi este ruşine de ruşinea celuilalt! Cum altfel poate fi definit un astfel de comportament decat SLĂBICIUNE?
Chiar mai rău, în încercarea de a-şi justifica lipsa de reacţie, unii se autosugestionează cum că de fapt nu ar fi deranjaţi prea tare, după care încearcă să îi convingă şi pe alţii să procedeze la fel.
Iar culmea PROSTIEI, că altceva nu este, o ating când îl consideră pe agresor egalul lor. Cum Dumnezeu poţi fi tolerat şi egal în acelaşi timp, când una o exclude pe cealaltă?
De ce “toleranţa UE” nu este creştină?
Oficial, motivaţiile UE pentru “promovarea toleranţei” sunt “Umanismul”, adică un fel de religie fără Dumnezeu, şi “Drepturile omului”, adică o hârtie pe care unii o pun în ramă şi alţii o joacă în picioare, în funcţie de cât de puternică le este armata.
Neoficial, se încearcă absolut orice, iar călcâiul lui Ahile al creştinilor este mila creştină şi îndemnul întoarcerii celuilalt obraz. Cât de ipocriţi trebuie să fie acei atei radicali care, după ce au refuzat să recunoască valorile creştine drept fundament pentru civilizaţia europeană, le invocă acum în susţinerea cauzei lor?
Mila şi toleranţa creştină pot funcţiona numai în interiorul unei comunităţi creştine, unde cel ajutat este conştient că îşi asumă o datorie morală, transcedentală, de a se recompensa faţă de comunitatea care îl ajută, cu prima ocazie când va putea să o facă. În afara unei comunităţi creştine, mila şi toleranţa devin instrumente de abuzare a bunătăţii noastre.
A fi bun nu înseamnă că eşti prost!
Ceea ce îi deranjează pe moraliştii UE este faptul că românii sunt buni fără a fi proşti. Putem avea milă şi toleranţă faţă de oricine, dar cu condiţia ca bunătatea noastră de azi să nu se întoarcă împotriva noastră mâine.
Cea mai clară dovadă că mila şi toleranţa fac parte din însăşi matricea noastră genetică sunt poveştile şi basmele, care abundă de exemple de ajutorare necondiţionată a celor aflaţi la necaz, dar care sunt urmate invariabil de recompensarea binefăcătorilor.
Dar la ce recompensă putem noi să sperăm de la politicienii venali, români şi străini deopotrivă, de la poporul ţigănesc, de la infractori, de la revizionişti şi autonomişti, de la drogaţi, de la prostituate, de la homosexuali, de la imigranţi, de la azilanţi, de la sectanţi – cei pe care propaganda UE ne îndeamnă să-i tolerăm şi să-i respectăm?
În pofida tuturor politicilor de îndoctrinare la care suntem supuşi, instinctul nostru de conservare ne opreşte să fim toleranţi necondiţionat şi fără limite. Pentru că tot Iisus ne-a arătat că există şi o limită a toleranţei, atunci când imaginea Templului a fost ameninţată! A stat El pe gânduri? A vorbit atunci poporului în parabole?
Ce va fi peste 20 de ani?
Când s-a încheiat primul război mondial, întreaga planetă era convinsă că va urma o pace de o mie de ani. Nu a durat nici 20!
După Revoluţia din ‘89, unul dintre torţionarii comunişti, întrebat dacă s-a temut în ‘49 pentru consecinţele faptelor sale, a răspuns: “Ştiam eu în ‘49 c-o să vină ‘89?”.
Spre deosebire de acesta, un om responsabil ştie că, peste un număr de ani, se va recunoaşte deschis că utopia toleranţei a fost doar o ideologie politică, prin care “Cineva” şi-a exercitat dominaţia asupra României, şi se va pune din nou sulul de hârtie igienică lângă microfonul celor care îşi vor face mea culpa.
Propagandiştii de astăzi ai toleranţei, adică organizatorii de spectacole “multiculturale” şi de “parade” ale minorităţilor, cheltuitorii de fonduri europene pentru “integrarea minorităţilor”, cei care introduc în programa şcolară ore despre toleranţă, jurnaliştii care fac emisiuni şi scriu articole despre binefacerile toleranţei, cu toţii riscă să rămână în istorie drept colaboraţionişti, mercenari, oportunişti sau lingăi, iar ong-urile acestora vor fi comparate cu “asociaţiile de prietenie” româno-ruse din perioada stalinistă.
Termenii toleranţă, multi-culturalism, inter-culturalism, integrare, acceptare, deschidere şi ceilalţi asemenea, cu care politrucii sistemului încearcă să ne paralizeze sentimentul identităţii, vor fi expuşi în vitrina “Limbajul de lemn”, alături de omul nou, lupta de clasă, viitorul luminos şi lupta pentru pace.
La fel ca în ’89, cei care vor apuca prăbuşirea dogmei toleranţei vor avea dificultăţi în a le explica copiilor lipsa lor de reacţie şi de rezistenţă, iar aceştia se vor amuza teribil de bazaconiile pe care a fost capabilă să le înghită generaţia noastră.
Astăzi, pare a fi o minune ca viitorul să arate în acest fel, dar istoria a demonstrat de atâtea ori că mai realişti sunt cei care cred în minuni.
Prezentul este al prezenţilor!
Aşa cum minciunile comuniştilor din ‘49 aveau în spate armata rusă, minciunile prezentului se sprijină pe banii şi pe interesele câtorva state occidentale.
Nici nu contează dacă sau când UE va împărtăşi soarta URSS. Este un gest de onoare să încercăm să nu ne facem de râs în faţa istoriei, iar primul pas este să adoptăm TOLERANŢĂ ZERO FAŢĂ DE MINCIUNĂ, din orice direcţie ar veni aceasta.
Avem motive să ne temem? Poate că da, dar cum altfel putem avea pretenţia că ne respectăm înaintaşii care au luptat cu sabia şi puşca, dacă noi ne dăm înapoi să le continuăm idealurile luptând cu vorbe? În plus, ar putea fi chiar distractiv!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu