Botanica si Pronia divina

Diac. Cornel Dragoş

De ce majoritatea copacilor mari au fructe mici, iar copacii cu roade comestibile nu sunt înalţi? De ce nu se coc toate legumele şi fructele în aceeaşi lună? Există vreo relaţie între frunzele şi fructele unor plante? Ce taină ascund seminţele plantelor? Întâmplare sau Inginerie Cerească? O scurtă privire în minunata împărăţie botanică…

Odată, doi călători însetaţi căutau un izvoraş pentru a-şi ostoi teribila sete. În cele din urmă, sub un mândru platan, au descoperit o fântână. S-au răcorit, au gustat câte ceva şi au mai prins putere. Bucurându-se de răcoarea umbrei, unul dintre ei a început să filozofeze: „Priveşte, ce mare este acest platan şi ce fructe mici are! Îmi pare că Dumnezeu nu le-a plăsmuit prea bine. Trebuia ca şi roadele să fie pe măsura copacului. Ar fi fost o oarecare armonie!”. Însă după o vreme, cum prinse a sufla un vânt puternic, fructele platanului începură să cadă peste călători. Celălalt drumeţ răspunse prompt: „Învaţă-te minte! Dumnezeu a creat totul cu multă înţelepciune. Dacă ar fi făcut fructele platanului mari cât un dovleac, aşa cum spuneai, acum ai fi fost mort!”. De atunci, „filosoful” nu a mai cutezat să-L judece pe Creator…

În cartea Facerii, autorul sfânt menţionează ordinea creaţiei acceptată şi de ştiinţa contemporană, prin care se evidenţiază înţeleptele conexiuni din lumea vegetală şi animală pentru îmbunătăţirea vieţii umane. Lucrarea sfântă a Proniei a rânduit ca mai toţi copacii mari să aibă fructe mici. S-ar mai fi apropiat de umbra unui stejar, cedru sau mesteacăn vreun călător obosit dacă roadele lor ar fi fost mari precum gutuia sau pepenele? Purtând o asemenea povară, şi crengile copacilor s-ar fi rupt.

Iubirea Creatorului faţă de oameni se vădeşte şi prin faptul că acei copaci cu roade utile pentru hrana omului sunt mai mici, tocmai pentru a se putea culege mai lesne fructele. Altfel, am avea nevoie de o scară specială ca să adunăm caise dintr-un cais înalt cât un chiparos, nu ne-am bucura de mere dacă le-am culege dintr-un pom cât un eucalipt şi doar păsările ar gusta pere dintr-un copac de talia stejarului. Ne-am primejdui viaţa şi am avea puţină mulţumire. Când un pom fructifer este înalt (nucul sau castanul), fructele sun acoperite de învelişuri dure, astfel încât atunci când se coc, căzând pe pământ ele nu se strică şi nu se zdrobesc.

Şi ceasul coacerii fructelor a fost orânduit în chip desăvârşit. Mai întâi se coc cireşele, căpşunile, apoi caisele, piersicile, după aceea pepenii, iar spre toamnă merele, gutuile, strugurii. La sosirea iernii avem din spaţiile meridionale vitamina C din portocale, mandarine şi kiwi. Situaţia legumelor este identică. Teoretic toate s-ar fi putut coace în aceeaşi lună. Însă, am fi întâmpinat greutăţi la cules şi consum şi conservat, iar în restul anului am fi rămas fără aceste daruri. În realitate, asemenea încurcături nu se petrec.

În miezul verii, apar fructele şi legumele ce conţin cea mai mare cantitate de apă (roşii, castraveţi, pepene, pere), tocmai spre a mai alina puţin arşiţa estivală. În lunile de iarnă, Iubirea cea mare a lăsat alte fructe sau legume cu substanţe hrănitoare pentru combaterea răcelii şi înfruntarea frigului.

Un semn al „mâinii” dumnezeieşti putem descoperi şi observând relaţiile dintre fructe şi frunze. Fructele moi şi delicate sunt protejate de frunze mari şi groase (dude, smochine), iar fructele tari sau cele protejate de coajă sunt însoţite de frunze subţiri şi mici (părul sălbatic, rodia, pinul). Frunzele portocalului şi ale lămâiului protejează fructele de frig, iar prin cele ale viţei-de-vie trec razele solare ce coc ciorchinii de struguri. Întâmplare?

O taină a Proniei Sfinte este de asemenea fenomenul geotropismului întâlnit la seminţele plantelor: oricum ar aruncate miraculoasele boabe, vlăstarul porneşte în sus, iar rădăcina în jos, conform gravitaţiei. Altfel, bieţii agricultori ar fi trebuit să sădească seminţele una câte una, cu partea prin care urma să iasă rădăcina. Deşi pare o banalitate, fenomenul a fost caracterizat drept „o adevărată taină”.
„Nimic nu a fost neglijat de către Dumnezeu”, se minuna cercetătorul Hexaimeronului, Sfântul Vasile din Cezareea. Marea Sa iubire este revărsată de-a lungul şi de-a latul pământului, deopotrivă în lumea plantelor şi în cea a animalelor, având în centru „cununa creaţiei”, omul. Cine are ochi vede peste toate pecetea Ingineriei divine!