Persecutia crestinilor: realitati si intrebari 

de Dragos Paul Aligica HotNews.ro

Luni, 11 ianuarie 2010, 9:23 Actualitate | Opinii

Alte doua biserici din Malaysia au fost tinte ale unor atacuri ca urmare a unei decizii judecatoresti care le permite non-musulmanilor sa utilizeze cuvantul "Allah" pentru a-l desemna pe Dumnezeu, scrie CNN preluat de Hotnews. Iata ca in pofida blocajului mediatic si placiditatii opiniei publice occidentale, o tema izbucneste regulat in prim-planul dezbaterii publice. Exista in acest moment in lume sute de milioane de oameni asupra carora planeaza continuu abuzul sau violenta, pentru simplul fapt ca au o anumita credinta religioasa: mai precis, pentru ca sunt crestini.

Altfel spus, crestinii reprezinta grupul cel mai persecutat din lume. Supusi discriminarii legalizate, violentei, inchisorii, deportarii si convertirii fortate, soarta acestor oameni ramane un secret bine ferit de atentia opiniei publice globale. Tema nu face prima pagina niciodata. Magnitudinea fenomenului ar cere-o. Prioritatile par insa altele. In ultimele sase luni s-a scris mai mult despre soarta ursilor polari decat despre soarta acestor semeni.

La varful piramidei, in marile trusturi media occidentale, unde se da tonul si acolo unde se afla principala sursa a acestui blocaj informational, tema este considerata ca prea incorecta politic si prea subversiva pentru noua ideologie a stangii liberale promovata de aceste institutii.

In lumina acestei ideologii, tot mai influenta in redactiile si studiourile de pe toate meridianele, crestinii sunt, alaturi de evrei, agresorii si exploatatorii acestei lumi. Prin definitie, nu pot fi victime. Iar daca realitatea contrazice dogma, cu atat mai rau pentru realitate!

La baza piramidei, jurnalistii din organizatiile nationale si locale defileaza mesmerizati dupa ritmul impus la varf. Superficialitatea, lipsa oricaror principii in afara asimilarii instinctive a unor vagi ecouri ale stangismului liberal, la care se adauga pura si simpla lipsa de profesionalism, conduc toate in aceeasi directie.

Si totusi, evidenta pare sa fie covarsitoare: traim o epoca de mari persecutii anticrestine. Iar acestea se intampla, paradoxal, cu tacerea complice a mass-media occidentale si sub ochii popoarelor crestine, abulice in fata agresivitatii purtatorilor altor credinte si resemnate in fata edictelor liberalismului corect politic.

Faptele brute si stupefiante

Situatia este atat de frapanta, incat, pentru a nu parea de domeniul fabulatiei, orice discutie trebuie sa inceapa lasand pur si simplu faptele sa vorbeasca, urmandu-l pe Anthony Browne, unul dintre putinii jurnalisti din marile trusturi de presa interesat de chestiunea persecutiilor crestine si care, mai mult, ateist declarat fiind, nu poate fi acuzat de partinire. Preoti crestini decapitati in India. Politia egipteana aresteaza si tortureaza in Cairo convertitii de la islamism. Atacuri asupra bisericilor in Pakistan. In Coreea de Nord, preotii risca in orice clipa condamnarea la moarte. Si acestea sunt doar o mostra.

Cei preocupati de eradicarea discriminarii, scrie Browne, pot usor gasi in Malaysia singura politica de actiune afirmativa in care o majoritate este privilegiata in fata unei minoritati. Este vorba de majoritatea mahomedana, ce are asigurat accesul privilegiat la slujbe, case si la educatie. In Pakistan, peste 5 milioane de crestini traiesc ca paria, aspirand la cariere cum ar fi curatatul toaletelor. Tot acolo, potrivit legislatiei, un mahomedan poate sa depuna marturie in justitie impotriva unui crestin; invers, nu.

In Indonezia, peste 10 mii de crestini au fost omorati in ultimii ani de catre musulmani in campanii de islamizare. In Egipt, coptilor le este interzis prin lege accesul la functia de sef al statului, accesul la universitatea de elita a tarii si sunt impiedicati in mod legal sa patrunda in randurile politiei si armatei. De facto, le este interzisa orice functie politica sau economica mai inalta.

Pentru a-si repara o biserica, coptii trebuie sa ceara aprobare de la presedintele tarii. Televiziunea publica promoveaza deschis propaganda anticopta, fara a da drept la replica acestora. Convertirea la crestinism este interzisa prin lege, iar tinerele crestine si chiar sotiile de preoti sunt rapite si convertite cu forta la Islam. In Nigeria, 12 regiuni au introdus sharia, obligandu-i pe crestini sa se conformeze ei. In aceeasi tara, mii de crestini au fost asasinati in ultimii ani si numarul violentelor anticrestine este in crestere.

Persecutia crestinilor nu este insa un monopol al campionilor musulmani. In Sri Lanka buddhista  bisericile vandalizate si  inchise in ultimii ani se numara cu sutele. In India, nationalistii hindu au incitat sute de atacuri impotriva comunitatii crestine care, trebuie amintit, se afla acolo inca de la anul 100 d.H. Statul indian are programe de actiune afirmativa pentru castele inferioare si saracii hindu si buddhisti, dar nu si pentru cei crestini. In China, sute de case de rugaciune au fost inchise de autoritati si zeci, poate sute de preoti au fost trimisi in inchisori. In Coreea de Nord, crestinii nu numai ca sunt inchisi, dar sunt folositi drept cobai in experimentele cu arme biologice.

Dublul standard Occidental

Situatia crestinilor nu este dificila numai in China, Nigeria sau Egipt. Chiar si in asa-zisul Occident crestin, crestinismul este in defensiva, fiind continuu obiectul ridiculizarilor, "demitizarilor" si subminarii institutionalizate prin mass-media si in cultura populara promovata de aceasta. Dublul standard si ipocrizia troneaza. Nenumaratii occidentali afluenti ce-si gasesc o identitate si un sens vietii dedicandu-se unor cauze precum "apararea drepturilor omului" sau "salvarea mediului" par sa accepte in mod senin ideea ca discriminarea, lipsa de respect si violenta verbala sunt acceptabile, atat timp cat este vorba despre crestini si credintele lor.

Imaginile sfinte ale crestinilor pot fi batjocorite - aceasta se numeste "arta" si "libertate de expresie". Ale musulmanilor, nu - aceasta se numeste "respect multicultural" si "acceptarea diversitatii". Discriminarea este rea. Exceptand atunci cand cei discriminati sunt albi crestini. Atunci se numeste "actiune afirmativa" si este laudabila. Daca lucrurile suna caricatural, este pentru ca probabil asa si sunt, inainte de a depasi pragul in care devin tragice.

Fetele ipocriziei

Elocventa faptelor brute este incontestabila. In lume sunt, conform estimarilor Centrului pentru Libertate Religioasa, "peste 200 de milioane de crestini aflati sub amenintarea violentei din cauza credintei lor" si "aproximativ 350 de milioane care sunt discriminati in mod legal in ceea ce priveste accesul la locuri de munca, locuinte si conditii de viata". Dupa cum concluzioneaza Alianta Evanghelica Mondiala intr-un raport inaintat mai demult Comisiei ONU pentru Drepturile Omului: "crestinii sunt cel mai mare grup din lume caruia ii sunt refuzate drepturi fundamentale din cauza credintei".

Problema nu este absenta datelor privind aceste incalcari ale unor drepturi elementare, ci ca dramatica realitate reflectata de ele nu are un ecou semnificativ nici macar in tarile crestine. Si aici, de obicei discutiile pe aceasta tema revin la problema ipocriziei, implicite in toata aceasta ciudata situatie.

Occidentalii sunt partasii unui consens tacit: toata lumea stie ca, daca undeva in lume crestinii s-ar deda unor acte de agresiune sau discriminare mult mai putin grave decat cele indreptate impotriva lor, toate canalele de stiri ar vui. CNN, BBC si celelalte avanposturi ale propagandei stangii liberale ar recircula stirea non-stop, iar New York Times si The Guardian ar editorializa frenetic. Toata lumea pare sa stie aceasta si cu totii par sa o accepte ca un dat. Unii neutru, altii resemnat.

In ultima instanta, pana si cei ce inteleg si sunt revoltati de situatie par sa spuna: ce altceva am putea face? Pana la urma este o lume in care BBC, organizatie creata si finantata de o tara crestina, cultiva ridiculizarea Bibliei si interzice orice referire ireverentioasa la Coran. O lume in care istoria recenta este rescrisa sub ochii nostri ca o "mare naratiune" a exploatarii imperialiste, avandu-i in rolurile principale negative pe evrei ("neconservatorii") si crestini ("fundamentalistii"). O lume in care obsesia elitelor de stanga occidentale sunt inchisorile CIA din Romania, si nu faptul ca soldatii romani le apara in Irak si Afganistan libertatea si confortul de care se bucura in mod parazitar.

Responsabilitati si intrebari

A incerca un raspuns la intrebarea "cum s-a ajuns aici?" cere o discutie separata. Cert este ca influenta masiva pe care stanga liberala o are in mass-media joaca un rol decisiv. A arunca insa toata responsabilitatea in bratele marilor trusturi media occidentale si a elitelor academice si politice de stanga este usor. Dar, in acelasi timp, si incorect. O parte la fel de mare de responsabilitate se datoreaza crestinilor insisi.

Modul in care accepta actuala situatie, felul in care gasesc pretexte pentru a se uita in alta parte, elocventele sterile si afundarea in varii forme de escapisme si "chemari sociale" ecumenice, lasandu-si coreligionarii singuri in fata persecutiilor si martiriului sunt prea vizibile ca sa scape neobservate. Si toate sunt cu atat mai stupefiante, cu cat nici macar scuza neputintei nu poate fi invocata. Datorita inteligentei, credintei si fortei inaintasilor lor, popoarele civilizatiei iudeo-crestine occidentale sunt mostenitoarele unor resurse care fac din ele azi superputerile militare, politice si economice ale veacului.

Iata de ce, pentru cei ce, desi au o relatie indeobste neutra cu religia instituita, nu pot ramane indiferenti la nedreptatile si agresiunile anticrestine, atitudinea crestinilor practicanti din Occident ramane un mister: Cum poate fi explicata pasivitatea lor? Cat din aceasta se datoreaza unui masochism intrinsec crestinismului? Este crestinismul socialmente predestinat persecutiei? Este dorinta crestinilor de a se identifica cu patimile lui Hristos un motiv al atitudinii relaxate fata de actele de martiriu? Dar aceasta poate explica in cel mai bun caz motivatiile martirilor, dar nu si resemnarea si indolenta potentialilor martori.

Sunt crestinii aflati la adapost in SUA si Europa impacati cu soarta coreligionarilor lor din China, Egipt sau Nigeria? Nu le pasa? Ce le spune credinta lor? Ce se petrece in mintile lor? Ce gandesc publicistii autodeclarati crestini care, altfel, peste tot in lume, insista sa fie o prezenta atat de vocala in dezbaterile privind teme culturale si politice de interes secular si secundar? Sunt intrebari al caror raspuns nu-l pot da cei care, oarecum excentrici acestei comunitati de har si credinta, asista intrigati la o situatie a carei complexitate paradoxala o face greu de inteles si a carei nedreptate profunda o face imposibil de acceptat. 

MIRUNA LEPUS pe urmele lui EMINESCU

MIRUNA LEPUS pe urmele lui EMINESCU: "Dacă 5% dintre români ar face ce a făcut Eminescu, am avea o revoluţie totală, ar sări în aer democraţia de azi"


“Nu contează unde înveţi, contează să înveţi să gândeşti româneşte”

Miruna Lepuş. Născută în 1986, în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale (2008) din cadrul Academiei de Studii Economice. Masterandă în Teoria şi Practica Editării, la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. A debutat cu volumul Despre Eminescu şi ce am învăţat descoperindu-l (Ed. Vremea,2009), fiind cea mai tânără cercetătoare a operei lui Mihai Eminescu. Din 2008, lucrează la Editura Vremea.

Silviu Man (bookblog.ro): Miruna Lepuş, cât de mare este diferenţa dintre Eminescu, aşa cum îl vezi tu acum, şi Eminescu, aşa cum îl vedeai când ţi se preda la şcoală?

Miruna Lepuş: În şcoală, îl ştiam din cărţile romanţate de Eugen Lovinescu şi Cezar Petrescu, cu Mite, Bălăuca, Carmen Saeculare… Deci îl vedeam ca un pe poet îndrăgostit, neştiind nimic despre el în alt sens. Adică ştiam că a scris la Timpul, dar nu aveam idee ce, de ce, cine era în jurul lui… Apoi, după ce am terminat liceul, am început să aflu şi alte lucruri. Diferenţa constă în caracterul pe care bănuiesc că l-a avut Eminescu, în forţa lui intelectuală, în munca sa şi în dorinţa de a face ceva, în afară de poezie, care nu era neapărat cea mai importantă parte a vieţii sale. Mie, acum, mi se pare că Eminescu – jurnalistul trebuie să fie la fel de important, dacă nu chiar mai important decât Eminescu – poetul. Partea cu Eminescu = poetul a eclipsat restul personalităţii lui…

Silviu Man: Ai scris cartea special pentru tineri. Ce ar trebui să aflăm despre Eminescu, dincolo de imaginea aceasta oferită de programa din liceu – poeziile “ultimului mare poet romantic” însoţite de clasica poză cu papionul şi părul dat pe spate?

Miruna Lepuş: În primul rând, să aflăm ce a mai făcut pe lângă poezie… Şi după ce aflăm despre lucrurile acestea, să avem dorinţa de a face măcar a mia parte din ce a făcut el, adică de a ne implica.

Silviu Man: Ce înseamnă “a te implica”?

Miruna Lepuş: Uite, mie, de exemplu, după ce am citit articolele lui, am simţit nevoia de a face ceva. Nu ştiam ce, dar era o dorinţă de a face ceva care să schimbe măcar puţin în jurul meu. Prin articolele lui, Eminescu a schimbat probabil opiniile multora din vremea lui… Şi, trebuie ca, din generaţia noastră, să fie câţiva care să aibă dorinţa asta de a se schimba cu adevărat. Şi care să aibă puterea de a munci pentru ceva mai presus de mâncare şi televizor. Dacă omul ăsta, branşat la calculator şi televizor, nici măcar nu crede că ar putea face altceva, nici nu-i trece prin cap că poate să schimbe câte ceva în viaţa lui personală, să facă o schimbare minimă, e pierdut cu totul. Sunt mulţi care nu fac nimic pentru salvarea lor ca oameni, rămân în rutina serviciu-casă-serviciu… Dacă vezi cât a putut să sufere şi să lupte omul ăsta, Eminescu, poţi avea sentimentul de vinovăţie că nu faci nimic, că nu ai nici o idee care să te mişte din loc, că nu faci decât să vegetezi toată viaţa. Dacă ar fi stimulaţi în acest sens de la o vârstă fragedă, tinerii ar mai avea o şansă, dar un tip de 20 ani care îşi duce deja viaţa prin cluburi nu prea se mai poate schimba.

Silviu Man : Nu le ceri oare prea mult dacă le ceri să vadă mai mult decât interesul lor?

Miruna Lepuş: Păi, dacă nu ai măcar dorinţa asta, trăieşti doar ca un animal care mănâncă şi doarme.

Silviu Man : S-au făcut în ultimii ani tot soiul de aşa- zise “tentative de recuperare” a lui Eminescu. Am văzut Emineşti punkeri, emo sau în grafitti…

Miruna Lepuş: Asta nu mi se pare recuperare, mi se par nişte glume de prost gust, ca să nu zic batjocură.

Silviu Man : De ce batjocură, de vreme ce ei cred că în felul acesta “dau praful jos” de pe “statuia” lui Eminescu?

Miruna Lepuş: Nu cred că prin nişte afişe sau imagini poţi să-i provoci pe tineri să mai citească ceva din opera lui. Mi se pare exclus ca prin grafitti sau cine ştie ce alte forme din acestea noi să faci pe cineva să se apuce de citit. E la fel ca la concursurile din şcoli – hai să facem un colaj din poeziile lui Eminescu, le recităm şi le punem la panoul de onoare, dar rămânem la acest nivel, jos. Silviu Man : Şi între varianta muzeală, cu recitări plictisitoare în sala de clasă la 15 ianuarie, şi varianta modernă, parodică şi provocatoare, există o alternativă “viabilă”? Cum trebuie căutat Eminescu, înainte de a fi descoperit?

Miruna Lepuş: Există o categorie de elevi, care descoperă singuri şi ceilalţi, care nu caută nici dacă li se spune. Eminescu, cel complet, nu poate să intre în conştiinţa unui popor decât dacă se predă la şcoală. Un adevăr nu intră în mintea oamenilor decât dacă îl văd la un moment dat într-un manual, pe care-l pot lua de bun. Dacă se predă în continuare aşa, e foarte greu să mai schimbi părerea (fără a-i impune) cuiva care până la 18 ani a învăţat din obligaţie numai anumite lucruri.

Silviu Man : Bun, şi cum ne putem da seama dacă ceea ce e impus prin programa de limbă şi literatură română este bun?

Miruna Lepuş: Mai întâi, pentru a putea decide tu singur, trebuie să ai toate datele. Iar în liceu nu avem datele acestea. Eu însămi în liceu am crezut aşa cum am fost învăţată să cred.

Silviu Man: Şi ce te-a provocat de fapt să mergi mai departe? Te întreb fiindcă de la poetul romantic, cu Floare albastră şi Sara pe deal, până la incisivul publicist Eminescu, e aparent o cale foarte lungă.

Miruna Lepuş: Întâmplător, am primit o carte cu articolele lui Mihai Eminescu. Punctul de pornire al cărţii mele a fost uimirea că nu ştiam nimic din toate acele lucruri până la acel moment. Mi s-a părut inadmisibil să nu fi citit nici un articol al lui Eminescu, în condiţiile în care am luat 10 la Bac la română. Şi m-am întrebat – dacă eu eram astfel, cum era restul colegilor mei?

Silviu Man: Cum ţi se pare că-l văd cei de-o vârstă cu noi?

Miruna Lepuş: Sunt interesaţi în măsura în care se dă la Bac. Dacă nu se dă la Bac, nu mai sunt interesaţi. Asta deşi în liceu, una dintre profesoare ne-a spus mai multe lucruri “oculte” despre Eminescu.

Silviu Man: Cum ar fi…?

Miruna Lepuş: Câte ceva despre moartea lui, despre aşa-zisa prietenie pe care i-o purta Titu Maiorescu, despre articole, toate cu menţiunea: “copii, să nu spuneţi la Bac lucrurile acestea, că nu mai treceţi examenul”.

Silviu Man: Deci, înţeleg că vorbim despre nişte lucruri care, înainte de a fi dezbătute, sunt direct cenzurate…

Miruna Lepuş: Da, în manuale avem un Eminescu cenzurat. Din acest motiv, tinerii rămân toată viaţa cu imaginea aceasta, pe care le va fi extrem de greu să o schimbe, fiind ferm convinşi că ceea ce scrie în manual este de necontrazis.

Silviu Man: Crezi că volumul pe care l-ai scris poate marca începutul unui nou fel, dezinhibat, de a-l privi pe Eminescu?

Miruna Lepuş: Mă rog, nu e un început, pentru că au mai scris şi alţii înainte. Cărţile lor au fost sursele mele de informare. Altfel, nu ştiu dacă se poate impune, de vreme ce nu am credibilitatea pe care o are un critic literar…

Silviu Man: Ce anume îţi dă autoritatea de critic?

Miruna Lepuş: Păi, în primul rând, am impresia că trebuie să fii bărbat, să ai peste 40-50 de ani si sa fii afiliat unei instituţii, altfel nu te crede nimeni (*râde*). Până nu se ajunge la această credibilitate, nu se poate schimba “în masă” opinia oamenilor. E clar că nu o să mă citeze nimeni în teza de la română. Aşa că va trebui să mai scriu mult de aici înainte…

Silviu Man: Chiar, ce-ţi propui pentru mai departe?

Miruna Lepuş: Pe acelaşi model pe care am conceput cartea aceasta, aş vrea să mai scriu una despre Nae Ionescu.

Silviu Man: Te întreb ce te-ar întreba 90% din tineri – cine e Nae Ionescu?

Miruna Lepuş: Da, şi eu mi-am întrebat prietenii şi majoritatea răspunsurilor au fost: cineva din perioada interbelică. Unii aveau o vagă idee despre legătura dintre el şi generaţia ‘27. Aşadar, pe scurt, a fost directorul ziarului *Cuvântul*, unul dintre cele mai importante ziare din perioada interbelică, a fost profesor de filozofie şi cel care a strâns la un loc o generaţie din care fac parte Noica, Eliade, Cioran, Vulcănescu, Mihail Sebastian etc.

Silviu Man: Şi de ce crezi că merită să-i acorzi atâta importanţă?

Miruna Lepuş: La început, m-a atras la el viziunea sa de dreapta, care are multe puncte asemănătoare cu a lui Eminescu. Apoi, atrage şi limbajul său limpede, puterea lui de a convinge prin informaţiile concrete şi argumentele pe care le oferă. În plan secund, m-a atras viaţa lui personală, de la prietenia cu Carol al II-lea la apropierea de legionari, viaţă privată – care nu era chiar cea pe care o recomanda în articolele sale… Oricum, cartea despre el nu are un public potenţial la fel de larg ca cea despre Eminescu. Nimeni nu prea ştie cine a fost Nae Ionescu şi nu pot să schimb asta peste noapte. În fine, eu însămi mai am mult de citit…

Silviu Man: Mi se pare că sari de pe un butoi de pulbere pe altul… Vorbeşti despre nişte personalităţi asupra cărora nu avem încă un consens.

Miruna Lepuş: Adică dacă scriu despre Nae Ionescu, e ca şi cum mi-aş pune pe frunte o etichetă cu “legionar”. Probabil că de la prima carte mi s-au pus diverse etichete.

Silviu Man: Şi nu ţi-e teamă de o, să nu zic ostracizare, de o răceală în receptarea ideilor tale?

Miruna Lepuş: Nu. Nu am ce pierde. Puţini vor ca Eminescu să fie receptat aşa cum a fost de fapt.

Silviu Man: Foarte concret, de ce?

Miruna Lepuş: Dacă 5% din români ar face ce a făcut Eminescu, am avea o revoluţie totală, ar sări în aer democraţia noastră de acum. Cine are puterea de decizie acum, fireşte că nu vrea în nici un caz acest lucru.

Silviu Man : Eminescu a fost naţionalist?

Miruna Lepuş: Acum, cuvântul este depreciat. Dacă eşti naţionalist, e ceva de rău, eşti “extremist”. Eminescu, în sensul de bază al cuvântului, era naţionalist.

Silviu Man : Sensul de bază fiind…?

Miruna Lepuş: A pune binele ţării înainte de binele personal.

Silviu Man: Care crezi că sunt marile idei preconcepute pe care le avem despre Eminescu?

Miruna Lepuş: 1. Că era veşnic îndrăgostit şi nu-şi găsea niciodată o iubită care să-l accepte, că umbla de unul singur “pe lângă plopii fără soţ”.

2. Că nu avea niciodată bani, că era extrem de sărac şi, din cauza asta, şi însingurat. El totuşi avea un salariu de redactor-şef la unul dintre cele mai bune ziare din Bucureşti (muncea mult, e drept, erau dăţi când făcea de unul singur tot ziarul)- nu puteai să mori de foame din salariul ăsta. Nu era sărac lipit, avea şi el extravaganţe, când venea Veronica, îşi lua costumul şi jobenul… 3. Nu era inadaptat social. Nouă ni se pare că plutea prin lumea în care trăia, dar nu e adevărat e fals. Era o personalitate în epocă, era totuşi redactor-şef al unui ziar de primă mână.

Silviu Man: Era temut din această cauză?

Miruna Lepuş: Da, eu aşa cred. Şi de asta a şi păţit ce a păţit.

Silviu Man: Ce a păţit?

Miruna Lepuş: “A fost îmbolnăvit“. Nu era nebun, dar ceilalţi au avut grijă să-l înnebunească. Gândeşte-te că te ia poliţia de pe stradă şi te pune în cămaşa de forţă, te ţine două zile la spitalul de nebuni şi-ţi mai dă şi nişte medicamente, cum ieşi de acolo? Poţi să fii sănătos tun la început, degeaba…

Silviu Man: Sunt dovezi în acest sens?

Miruna Lepuş: Da. Sunt, de exemplu, rapoartele medicale, scrisori şi jurnale ale contemporanilor săi, rapoartele pe care le făcea ambasadorul Austriei la Bucureşti – asta nu înseamnă că ei l-au omorât, ci că era o persoană importantă pentru ei.

Silviu Man: Ce scria în rapoartele acelea?

Miruna Lepuş: Cam tot ce făcea Eminescu. Despre ce scria, activitatea lui în Societatea “Carpaţii”, gândurile lui despre o Dacie Mare, un Imperiu Dacic, care, bineînţeles, ar fi luat Transilvania de la austro-ungari… Mai sunt şi alte probe.

Silviu Man: Deci nu era sărac, nu era înnebunit tot timpul de amor, nu era inadaptat social…

Miruna Lepuş: … şi nu era antisemit. Nu a scris din antisemitism. Ceea ce a făcut, a făcut pentru români, nu din ură pentru ceilalţi. Şi dacă la momentul respectiv, se întâmpla ca evreii să aibă o mare parte din economia ţării, era normal să lupte împotriva lor ca putere economică. Pentru Eminescu nu conta că erau greci sau evrei. De altfel, nu doar despre evrei este vorba. Greco-bulgărimea apare şi în poezii, şi în articole, în multe rânduri. Oricum, nu avea nici o problemă cu religia lor sau cu seminţia lor.

Silviu Man: În afară de aspectul politic, cu acest vis al lui cu Imperiul Dacic care putea să mobilizeze oameni în această direcţie, de ce crezi că mai era temut la vremea lui?

Miruna Lepuş: Pentru că era corect în tot ce făcea. Îi critica pe liberali, asta era clar de la început. Apoi, când junimiştii s-au distanţat de conservatorii de la început, i-a criticat şi pe ei, spunând ferm că asta este o prostituţie politică, fiindcă s-au aliat cu liberalii ca să primească nişte ministere.

Silviu Man: Ce înseamna atunci să fii conservator – orientarea politică a lui Eminescu?

Miruna Lepuş: Conservatorii susţineau un progres măsurat, organic, cu respectarea tradiţiei şi evitarea adoptării instituţiilor apusene ce nu se potriveau la noi. Eminescu îşi dorea ca România să fie o Românie Mare, pe plan economic românii să deţină supremaţia şi bogăţiile ţării – agricultura, comerţul şi industria, câtă era… Pe plan cultural, în privinţa învăţământului, dă nişte statistici înfricoşătoare – câţi studenţi de diferite alte naţionalităţi faţă de câţi români erau în universităţi. Problema era că din generaţiile acelea rezulta o elită care urma să fie doar pe jumătate românească, ceea ce pentru ţară era un dezastru.

Silviu Man: Ceea ce ar fi învăţat ei în Occident ar fi aplicat aici spre dezastrul ţării?

Miruna Lepuş: Nu, vorbesc de elevii şi studenţii din ţară, dintre care nu erau mulţi români, pentru că nu aveau posibilităţi financiare. Un student costa mult la vremea aceea şi familiile de români în general nu prea aveau mijloacele necesare întreţinerii unui student. Iar Eminescu dorea ca şi românii să-şi permită acest lucru, fireşte, nu prin eliminarea celorlalţi. Nu voia să-i excludă pe ei, ci dorea ca românii să fie mai buni ca ei. De fapt, o logică a competiţiei… Voia o cultură românească, aşa cum voia o economie românească şi graniţe care să cuprindă toate teritoriile locuite de români.

Silviu Man: Crezi că asta înseamnă o închidere, o izolare, încercarea de a opri influenţele străine? Pentru că el însuşi a mers la izvoarele culturii universale…

Miruna Lepuş: Eminescu a studiat la Viena, şi s-a întors cu aceleaşi idei despre România. Deci nu contează unde înveţi, contează să înveţi să gândeşti româneşte…

Silviu Man - http://www.bookblog.ro/

Vezi si http://mirunalepus.ro/