M-am tot intrebat daca exista o reteta a iubirii. Inca n-am gasit un raspuns, dar imi vin in suflet tot felul de sentimente carora le dau glas prin ratiune: compasiunea fata de semen sau exercitiul compasiunii fata de semen; "sentimentalismele" puse pe tapet in fata lumii sau numai a celor apropiati? Sunt numai cateva din cele ce ma framanta. Ma intreb, oare cum putem sa fim in fata oamenilor daca nu altfel decat curajosi si convinsi ca nimic din ceea ce este in lume nu ne poate face vreun rau? Ma intreb, de asemenea, oare ce atitudine sa adoptam atunci cand ceilalti vor sa ne sprijine in problemele pe care le avem, altfel decat cu smerenie si primirea a celor ce ni se ofera?
Oare, e bine ca lumea sa stie ceea ce e in sufletul nostru si astfel sa credem ca putem fi ajutati sau e bine sa nu ne alarmam cu privire la sentimentele prin care trecem si sa fim "tari" iar ceilalti sa nu ne vada suferinta prin care trecem?
Cred ca a avea atitudine crestina, inseamna toate acestea si mai cu seama demnitatea cu care infruntam suferinta si atitudinea cu care cerem si primim ajutorul celor ce ne vad poverile.
Doamne ajuta!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu