Scrisoare de la o fată care a fost la un pas de apostazie

Citind pe blogul lui Danion Vasile, am fost foarte miscat de mesajul trimis de o fata in care isi povesteste pacatul si caderea in deznadejde. Dar pentru ca si altii sa cunoasca adevarul despre Dreapta Credinta, am sa postez intregul mesaj cu speranta ca Fratele Danion nu se va supara. Textul este urmatorul:

Stiu ca trebuie sa apar, pentru orice, Credinta Adevarata…



- scrisoare de la o fată care a fost la un pas de apostazie -


Domnule Danion, nu ştiu dacă vă mai aduceţi aminte de mine, dar am să fac o scurtă introducere în acest sens.


Nu cu mult timp în urmă aţi susţinut o conferinţă la Braşov, după care aţi mers la sediul ASCOR nostru. Numele meu este Andreea. De câte ori m-am pregătit să vă scriu m-am împotmolit, mi-era greu să scriu unei persoane pe care nu am cunoscut-o efectiv, deşi citeam cu mult interes cărţile dumneavoastră. Dar acum mi-am învins temerile, încep să vă scriu din cauza unor lucruri care mă frământă ca pe orice tânăr care îşi pune la un moment dat întrebări.


Problemele mele, dacă le pot numi aşa, încep undeva în jurul vârstei de 15 ani, pentru că atunci am început să Îl caut pe Dumnezeu. Ştiu că poate părea paradoxal ca la o vârstă fragedă, în plină adolescenţă, când fetele îşi pun alt gen de întrebări, să am aceste frământări. La mine conjunctura a fost aceasta: până la vârsta adolescenţei ascultam muzică rock, eram o persoană foarte retrasă, stăteam mai mereu singură, deoarece părinţii mei prin natura profesiei lor (cadre militare) plecau adesea în aplicaţii şi misiuni. Iar dacă nu se nimerea să plece, nu ne vedeam decât rar, doar seara la masă şi atât, în rest erau zile când nici cu mama nu prea vorbeam Şi câtă nevoie de comunicare aveam - să mă înţeleagă cineva… Tot ascultând muzică din aceasta am reuşit din păcate să mă închid în mine, nu aveam prieteni, nici nu prea ieşeam afară, stăteam şi desenam în timpul liber.


Cum s-a întâmplat întoarcerea mea la Dumnezeu? Nimic spectaculos, aşa cum se întâmplă la unii oameni, fiecăruia după credinţa lui îi dă Dumnezeu. Îmi aduc aminte că ai mei se hotărâseră să schimbe totul în casă. La un moment dat, mama vine la mine şi îmi aduce nişte cărţi pe care le primisem mai demult de la profesoara de religie. M-a întrebat dacă mai am nevoie de ele sau dacă le poate arunca. I-am zis să mi le dea, să nu le arunce. În week-endul următor părinţii au plecat la ţară, aşa că am rămas singură în casă şi am început să citesc cărţile respective. Prima carte, scrisă de părintele Nicodim Măndiţă se numea Drumul Crucii, a doua carte era Războiul Nevăzut. Le-am citit cu mare atenţie, iar după aceea am început să lăcrimez gândindu-mă că păcatul nu are vârstă, chiar dacă eram o adolescentă care s-a închis în sine prin natura muzicii pe care o asculta. Acum îmi dădeam seama de gravitatea păcatului şi începeam să cred că, în afară de părinţi, mă mai înţelege cineva şi încă foarte bine. Acel Cineva nu era nimeni altul decât Hristos, care îmi întindea braţul Său…


Din ziua aceea m-am întors spre Dumnezeu şi tot de aici au început practic şi problemele cu familia care îmi reproşa că intrasem în vreo sectă periculoasă Din păcate aşa înţelegeau ei Biserica, aşa o vedeau ei: ca pe o sectă. Dar nu era vina lor, aşa era natura meseriei lor, fiind militari de carieră. Sau poate felul meu de-a fi îi făcea să mă privească ca şi cum aş fi fost într-o sectă. Vă spun sincer că îmi era şi teamă, ştiam de-acum că era un drum foarte greu şi trebuie să am foarte mult discernământ în ceea ce urma să fac. Or mie, cum eram un om fără experienţă şi care de-abia acum învăţam, îmi era destul de greu să îi fac să mă înţeleagă că nu era ceea ce credeau ei… Cu toate astea mama, cum îmi vedea vreo icoană sau vreo carte cu specific religios, nu pregeta să mi le rupă ….


În fine - a trecut şi perioada liceului, mai pe la sfârşit rudele din partea tatălui meu, care sunt baptişti, adventişti respectiv charismatici, văzându-mi râvna de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a fi aproape de El, au început să mă înveţe cum să mă închin Lui Eu fiind atunci la început, după cum v-am spus, nu prea ştiam să fac deosebirea dintre adevăr şi minciună. Îmi aduc aminte că m-am dus la duhovnicul meu şi i-am spus toate astea. El m-a privit în ochi, spunându-mi că va trebui să mă feresc cât pot de mult de eretici şi mi-a explicat atunci pe înţelesul meu şi de ce. Am început un studiu amplu despre secte şi ereziile lor..


De câte ori venea în vizită la noi, vărul meu îmi spunea: „Andreea, ai grijă cui te închini, mântuirea nu este o chestiune de ani, ci este o chestiune de doar de un minut.” Astea erau vorbele cu care mă întâmpina. Sau: „Nu trebuie decât să îl accepţi pe Iisus în viaţa ta şi să citeşti Biblia şi te-ai mântuit”. Iar cel mai rău lucru, care mă durea cel mai mult şi care mi-l spuneau de fiecare dată, ştiind că prin asta mă răneau era: „Andreea, Maica Domnului la care voi şi tu vă închinaţi nu este decât o preînchipuire a zeiţei Athena din păgânism.” Când auzeam toate astea, sincer vă spun, preferam să plec din casă, spunând că am treabă… Mă plimbam prin parc dar, neputându-mi lua gândul de le ceea ce mi-au spus, îmi era ciudă că nu puteam face nimic, mă durea ceea ce spuneau despre Maica Domnului.


A trecut şi perioada liceului, venise perioada examenului de bacalaureat, eu mă pregăteam de acum pentru examenul de admitere la Facultatea de Teologie, iar părinţii îşi făceau planuri ca eu să dau la Institutul Militar. Ce contrast între ce voiam eu şi ce voiau ei! Voiau ca eu să respect tradiţia familiei şi să nu îi fac de ruşine, căci pentru ei era o ruşine să fac Teologia. Dar nu i-am ascultat!


Am plecat într-o zi la Galaţi. Acolo mă informasem cu privire la criteriile de admitere. Alor mei le spusesem că sunt plecată la bibliotecă şi că voi întârzia. Între timp eu puneam la punct ultimele subiecte pentru examenul de dogmatică, asta fără ca ai mei să ştie… De fapt eu învăţam noaptea, când era linişte şi toată lumea se odihnea.


A venit şi ziua mult aşteptată. Între timp mă împrietenisem cu o fată, care mi-a fost pe urmă şi colegă de facultate, şi am rugat-o ca în ziua examenului să îmi împrumute o fustă ca să mă prezint în faţa comisiei. Eu venisem de la Brăila îmbrăcată în blugi, ca să nu bănuiască ai mei ceva, şi acolo mi-am schimbat ţinuta. Aşa au trecut toate examenele.


Când a venit ziua aflării rezultatelor le-am spus din nou alor mei că voi pleca la bibliotecă, căci doar peste două zile aveam examen la Institut, şi m-am dus din nou la Galaţi ca să văd dacă am intrat. Cu ajutorul Domnului intrasem a şasea din cincizeci de candidaţi Eram foarte bucuroasă de rezultat, ştiam că Maica Domnului a fost cu mine.


Când am ajuns acasă şi le-am dat vestea alor mei, tata mi-a dat o palmă: cum de am îndrăznit să fac aşa ceva, să fac familia de ruşine! Şi nu în ultimul rând îmi reproşa că făcusem un lucru fără ca ei să ştie. Nu m-au crezut că intrasem, au mers cu mine la Galaţi ca să se convingă. Cu timpul, s-au obişnuit cu asta - dar au acceptat cu greu.


A venit şi perioada studenţiei mult aşteptată şi dorită de mine…. Mă refer la ceea ce urma să studiez aici, nădăjduiam că voi avea părinţi profesori exemplari, ceva de genul părinţilor patristici…


Dar anii studenţiei au însemnat cea mai dificilă perioadă pentru mine. De ce spun asta? Pentru că au început să fie mult mai multe probleme din partea rudelor. Uneori verişorii chiar mă certau, spunând că sunt oarbă şi nu văd care este adevărul. Îmi venea foarte greu uneori. În sinea mea mă gândeam că, dacă sunt singură sau dacă Dumnezeu m-a părăsit, sunt mai tare în credinţă .


Curând a venit şi căderea, care a fost atât de gravă, cel puţin pentru mine! Prin anul trei de facultate veniseră la noi la Galaţi, mai precis la Facultate, un grup de studenţi de la Universitatea Lutherană din Tubingen. Toate cu binecuvântarea Prea Sfinţitului nostru, care ne spunea să fim deschişi pentru Europa şi pentru binele Bisericii. Iniţial, eu ştiind deja ce am în familie şi cu ceea ce mă confruntam direct, nu am prea fost de acord să mă implic în acest proiect. Dar colegii din ASCOR mi-au zis că nu are nimic – „că ştii deja de unde vin fondurile pentru plecarea de la anul în Germania, la ei…” Au venit, şi o parte din studenţi au fost cazaţi la Orfelinatul Eparhial, unde eu stăteam ca studentă. Începusem prin natura mea prietenoasă să mă înţeleg bine cu o nemţoaică din grupul lor, chiar stăteam cu ei şi începusem să împărtăşesc aceleaşi lucruri cu ei…


Vă spun sincer, deja căderea mea era foarte gravă De atunci începusem să nu mai gândesc ca un creştin ortodox, care apără dreapta credinţă, aşa cum făceam înainte cu rudele mele. Am mers cu toţii şi la Mănăstirea Buciumeni, acolo unde era vieţuitoare şi o mătuşă de-a mea. Maicile au fost foarte reticente cu noi, nu mai vorbeau cu cei pe care îi cunoşteau. Cel puţin mie, care îmi doream atât de mult mănăstirea, mătuşa mea, când m-a văzut cum mă comport, mi-a zis: „Andreea, nu te mai cunosc, nu mai eşti nepoata mea!”: Se supărase pe mine pentru simplu fapt că venisem acolo împreuna cu ereticii şi ca să fac ecumenism - că asta făceam, la urma urmei..


Între timp au plecat şi lutheranii, şi începusem deja să îmi fac planuri că voi ţine legătura cu Anya, că aşa o chema pe nemţoaica cu care mă împrietenisem. Primeam într-adevăr scrisori de la ea.


Într-o bună zi (deja, cu mintea şi sufletul nu mai eram în dreapta credinţă) sună acasă la ai mei vărul meu, baptist. Tata, pe atunci, era plecat în misiune în Afganistan, iar vărul i-a propus mamei să mă lase să merg într-o tabără internaţională creştină, unde vor veni foarte mulţi tineri şi mă voi simţi bine. Eu mi-am spus că nu are ce să fie rău în asta, doar trebuie să ne unim în spiritul creştin şi să nu ne mai urâm. Gândeam deja ca un eretic, nu mai eram creştin ortodox cu sufletul. Am acceptat să merg cu ei în tabără, deja ajunsesem prea departe.


Dar mila lui Dumnezeu nu m-a lăsat să pier de tot… Am început să am mustrări de conştiinţă foarte mari, începusem să mă simt rău atât sufleteşte cât şi fizic. Cum am ajuns în tabără au început durerile de cap şi sufletul parcă-mi plângea, dar eu, cu raţiunea, îmi spuneam mereu că nu e adevărat, totul e în mintea mea. Vărul meu când m-a văzut în ce hal arătam în tabără – el spera că eu să mă simt bine – mi-a propus să fac legământul cu Iisus, că numai aşa voi scăpa de „ispite”. Am acceptat şi am făcut acel pogorământ - eu, studenta la teologie ortodoxă! Vă daţi seama în ce erezie eram, din cauza naivităţii de a crede că asta însemna a fi bun: a accepta pe toată lumea.


Dar, după cum vă spuneam, mila Domnului mă aştepta. După ce am făcut acel legământ, am simţit că ceva s-a rupt în mine şi m-a părăsit, dar nu ştiu de ce, iar gândul îmi zburase la Maica Domnului, parcă voiam să o strig şi nu mai puteam.


După câteva zile petrecute în tabără, nu cred că întâmplător, eu mă dusesem mai departe de restul grupului, să stau şi să mă liniştesc la umbra unui brad. Stând şi cugetând că Dumnezeu o să îmi arate care este Adevărul, bag mâinile în buzunar şi găsesc o iconiţă cu Maica Domnului. Nu ştiam când o pusesem acolo, dar, când am privit-o, am început să plâng. Nu mai puteam să-i cer ajutorul. Îmi spuneam în minte: „Gata te-ai lepădat, nu mai poţi!” - aşa îmi răsunau gândurile. Am băgat iconiţa în buzunar, ca nu cumva să mă vadă verii mei, şi m-am dus la seara de rugăciune. Eram obligată într-un fel să merg. Îmi trecuse din mâhnire că na, eram iar cu toţii şi am zis că nu poate fi adevărat ceea ce mi se întâmpla.


Într-o altă zi ne-am împărţit pe grupuri de rugăciune şi am nimerit în grupul de rugăciune cu tinerii americani. Ne-am dus într-un foişor, şi au început să se roage în limba engleză, iar la sfârşit şi pentru mine. Ei aveau un anumit ritual de a se ruga, şi anume, ţineau ochii închişi şi mâinile ridicate, iar eu stăteam şi mă gândeam în altă parte. Mă uitam în jos, dar în sinea mea mă gândeam: „oare ăsta e Adevărul?” Stând cu privirea în jos, am văzut la picioarele mele un şarpe - da, un şarpe, care s-a plimbat printre picioarele tuturor, după care a ieşit afară prin iarbă. Nu m-am speriat, dar am rămas foarte uimită pentru că eu mă rugam în sinea mea ca Dumnezeu să îmi arate Adevărul.


Dumnezeu îmi arăta pur şi simplu că eram în pericol din punct de vedere sufletesc, dar eu refuzam încă să accept aceste avertismente. Au mai trecut câteva zile, erau ultimele zile petrecute în tabără, şi Dumnezeu nu m-a lăsat, a insistat să îmi arate că eram în mare erezie.


În taberele care se fac la neoprotestanţi există o regulă: să faci un drum, un drum lung de câţiva km. Fiecare adept trebuia să parcurgă acest drum pe jos, astfel încât să aibă timpul necesar să mediteze la Biblie şi la Iisus. Noi am făcut acest drum dus - întors cam timp de o zi , adică am mers vreo 30 km pe jos, prin munţi - tabăra îşi avea locaţia undeva în Râul Sadului, în judeţul Sibiu. Când am ajuns la locaţia noastră ne-am aşezat să mâncăm. Le-am cerut voie vărului meu şi şefului taberei, care era pastor american, să stau mai departe un pic, iar ei bucuroşi m-au lăsat spunându-mi că orice adept, la început, are nevoie de timp liber ca să se gândească serios la botez. Eu am început să privesc aceeaşi iconiţă când am observat ceva foşnind prin iarbă şi venind spre mine. Apropiindu-se văd că era o viperă (locaţia noastră era cunoscută prin specia de vipere care exista acolo), am rămas fără grai nu am schiţat niciun gest, ceilalţi râdeau şi mâncau, iar eu stăteam faţă în fată cu moartea. Atunci, cum stăteam cu iconiţa în mână, am privit-o şi am început să strig în sinea mea la Maica Domnului: „Maica Domnului, dacă exişti, scapă-mă”, aşa ziceam! Şi vipera, care se apropiase destul de mine, a făcut dreapta, luându-şi alt drum. Aşa am scăpat de moarte sigură.


A trecut şi tabăra, am ajuns acasă. Între timp vărul meu aranjase la biserica din Brăila să fiu primită cu căldură, ceea ce s-a şi întâmplat. Chiar dacă Maica Domnului mă scăpase şi Dumnezeu îmi arătase care este Adevărul, eu m-am încăpăţânat şi am făcut după sfatul celui viclean. Venise aici şi un grup de pastori baptişti din USA, care erau bucuroşi să audă de „întoarcerea mea la Iisus”. Îmi propuseseră să merg în USA şi să studiez teologia baptistă, să fac într-un fel transferul. Cu asta nu am fost de acord, totuşi ceva nu mă lăsa! Când ajungeam acasă mă simţeam singură şi părăsită, mă întrebam dacă Dumnezeu mă mai iubeşte şi dacă alegerea pe care am făcut-o a fost corectă, amintindu-mi de semnele pe care pe care Dumnezeu mi le arătase în tabără. Au trecut aşa, în agonia aceasta şapte luni de zile. În noiembrie, chiar de prăznuirea Sfântului Nectarie din Eghina, m-am hotărât să merg la liceul unde învăţasem. Această vizită mi-a trezit toate amintirile legate de începutul meu spre Hristos. Acolo m-am împrietenit cu o fată. Se uita lung la mine, eram în bibliotecă şi ea mă privea cu bunăvoinţă. Eu am dat să plec, dar înainte de a pleca - ieşea şi ea - i-am deschis uşa şi pe urmă am ieşit. Mi-a mulţumit, apoi am făcut cunoştinţă. După ce am stat îndelung la vorbă, ea mi-a spus că am privirea foarte tristă, că ascund ceva. Da, până la urmă aşa era, ascundeam ceva, mă minţeam pe mine însămi fiind în erezia baptistă, era o durere care nu poate fi descrisă în cuvinte. M-a întrebat Irina - că acesta era numele ei - la ce duhovnic merg. Când am auzit de duhovnic, mi-am ascuns lacrimile, pentru că instantaneu am început să lăcrimez, şi i-am spus că duhovnicul meu e părintele Victor. Ea, bucuroasă, mi-a spus că are acelaşi părinte duhovnic şi îi părea rău că nu mă cunoscuse, nu mă văzuse în biserică… Da, aşa era, nu mai eram în Biserică, dar până la urmă, ce eram eu? O rătăcită care nu vedea Lumina, studentă la teologie fiind. V-am spus, căderea a fost foarte puternică, nu mă mai recunoşteam. M-a invitat cu mare bucurie să mergem împreuna la biserică, am ezitat - mai mult de ruşine, şi abia atunci conştientizam păcatul şi căderea mea… Până la urmă am mers, eu am stat în spate. Nu îmi păsa ce ar fi zis baptiştii dacă ar fi aflat, ceva începea să răsară în sufletul meu pierdut care tânjea să cunoască Adevărul şi nu în ultimul rând să se ridice din pierzare. Părintele, care înainte de cădere era duhovnicul meu, şi care nu mai ştia nimic de mine, s-a întors brusc cu faţa spre mine (era slujba Sfântului Maslu) m-a privit cu tristeţe şi parcă atunci m-au răscolit amintiri vii. Priveam la icoana Maicii Domnului care se uita cu dragoste la mine şi la Mântuitorul. Îi simţeam pe toţi că se uitau la mine ca la un fiu risipitor care s-a întors în sfârşit ACASĂ. Am început să mă rog zicând: „Dacă Voi mă mai iubiţi...” Erau întrebări care mă măcinau. După slujbă, părintele a venit la mine - era şi Irina de faţă, şi mi-a zis: „Andreea, nu te mai cunosc, ce s-a întâmplat cu sufletul tău?” I-am răspuns printre lacrimi că simt moartea şi-am izbucnit într-un plâns fără contenire. Nu mai era nimeni în biserică, părintele m-a ajutat să-mi revin, m-am spovedit. Părintele a rămas fără cuvinte că am fost atât de oarbă la semnele pe care Dumnezeu mi le arătase în tabără.


Am mai am uitat un lucru: cât timp am fost în biserica baptistă şi se făceau pregătiri pentru botezul meu într-un fel forţat, în Duminica Intrării Maicii Domnului, când eu încă eram la baptişti, mama mea a intrat în cameră şi mi-a spus să mă îmbrac repede că vom merge la ţară să culegem via. Ceva o grăbea, era ceva neobişnuit la ea şi am mers până la urmă. Aşa am scăpat de botezul baptist. De atunci au început telefoanele din partea baptiştilor şi continuă şi acum, după reîntoarcerea mea la Ortodoxie. Credeţi-mă că am aceeaşi luptă cu rudele mele. Aseară m-au sunat să mă solicite să am grijă de copiii lor - căci ei pleacă la Bucureşti. Am amânat să le comunic răspunsul meu până azi, gândindu-mă că aş putea fi de ajutor, dar conştiinţa, care este glasul lui Dumnezeu, nu m-a lăsat împăcată şi am refuzat. Acum mă simt mai bine sufleteşte că nu am acceptat.


V-am spus în mare toate aceste lucruri pentru că am simţit că sunteţi apropiat de tineri şi vorbiţi „aceeaşi limbă” cu ei. Un tânăr are nevoie de înţelegere şi de cineva care să îl îndrume pe drumul bun. În cazul meu am nevoie ca cineva să-mi asculte povestea care nu este altceva decât viaţa mea, o parte din viaţa mea aş putea spune. Poate o să mă ajutaţi cu un sfat creştinesc. Ascultându-vă atunci în acea seară cum vorbeaţi despre lupta cu compromisurile şi mai ales despre curajul de-a mărturisi fără teamă Adevărul de credinţă într-o lume în care se fac atâtea compromisuri pentru vreo satisfacţie materială, nu mă gândeam decât la păcatul şi greşeala făcută de mine… Dar, în acelaşi timp, simt şi ştiu că o dată cu acest lucru am cunoscut mai în profunzime Ortodoxia, nu ştiu cât, Dumnezeu ştie asta, dar un singur lucru ştiu, că trebuie să apăr pentru orice, Credinţa Adevărată.


Andreea